Stiluri de atasament in cadrul relatiilor de cuplu

Conform părerilor celor mai mulți specialiști, stilul de ataşament format în copilărie se menţine şi la persoana adultă, deci se manifestă şi în cadrul relaţiei de cuplu. Shaver şi Hazan (1987) și alţi cercetători au fost cei care au studiat ulterior posibilitatea existenţei unei legături între ataşamentul format în cadrul relaţiei copil-părinte şi ataşamentul în cadrul relaţiilor de cuplu. Din acest studiu reiese că există o astfel de legătură: stilul de ataşament din copilărie este echivalent şi menţinut la vârsta adultă, iar consecinţele acestuia sunt simţite de partener. Astfel, în cadrul relaţiilor de cuplu, 56% dintre subiecţi sunt securizanţi, 24% – evitanţi şi 20% – anxioşi-ambivalenţi.

În continuare, sunt prezentate tipurile de atașament în cadrul cuplurilor.

stilul atasament anxios

STILUL DE ATAȘAMENT ANXIOS: persoanele cu acest tip de atașament simt nevoia să fie permanent în imediata apropiere a partenerului de cuplu, demonstrând sistematic această disponibilitate, de multe ori inconștient. Concomitent, traversează stări de  teamă și nesiguranță intuind sau constatând  că nu totdeauna partenerul este dispus să le acorde atât de mult timp și disponibilitate afectivă pe cât și-ar dori.

Pentru persoanele cu stil de atașament anxios relațiile, de cele mai dese ori, sunt consumatoare de multă energie emoțională, fiind sensibile la cele mai mici fluctuații ale dispoziției afective și ale acțiunilor partenerului, considerându-se responsabile de acestea, fără a avea niciun motiv real. Ele caută atenţia partenerilor într-o manieră exagerată, fiind destul de tensionante și impulsive,  resimțind stări contradictorii ce măresc dezechilibrul afectiv al persoanei și al relației. Traversează o diversitate destul de mare de emoții negative fiind într-o relație, se simt frustrate și neajutorate și se supără cu ușurință, dar fără a-și face cunoscute emoțiile. În situații de conflict, acceptă, de cele mai multe ori, calea sugerată de partener, renunțând ușor la propriile convingeri, având disponibilitate crescută pentru compromisuri. Satisfacția în relație survine pe fond de siguranță și liniște, oferite de partener, acestuia fiindu-i transferate, de regulă, majoritatea inițiativelor, atât în plan social, cât și intim.

STILUL DE ATAȘAMENT SECURIZANT este caracteristic persoanelor capabile să-și regleze destul de bine emoțiile, cu imagine pozitivă despre sine, fiind, în general, mult mai încrezătoare, dispuse să creadă în dimensiunea altruistă şi disponibilitatea celuilalt, ori de câte ori este nevoie, având capacitatea de a-și stabili obiective și de a controla parcursul acestora până la obţinerea rezultatelor de-a lungul vieţii. Îi poate transmite în mod clar celuilalt sentimentele și nevoile sale, are dezvoltată abilitatea de a decodifica semnalele emoționale proprii și cele ale partenerului, gestionând bine comunicarea în cuplu, fiind în măsură să împărtășească atât succesele, cât și problemele avute.

Predominant, în tabloul relaţiei afective apar  imagini romantice, ca ecouri ce au drept substrat, în majoritatea cazurilor, relaţiile calde cu figura de atașament din copilărie. Totodată, au o stare de confort la orice apropiere, nu sunt afectate de gândul dependenţei de altul, de abandon sau de posibilitatea de a nu fi iubite (Collins şi Read, 1990). Persoanele cu acest tip de atașament sunt în măsură să facă față posibilelor eşecuri, făcând eforturi sporite pentru a le depăși, au încredere în propriile capacități și își mențin la cote ridicate încrederea şi speranţa în rezultate finale pozitive, comparativ cu persoanele cu tip de atașament nesecurizant, care au tendința de a intra în stări pesimiste și de a-și anihila capacitatea de a găsi soluții.

stilul atasament securizant
stilul atasament evitant

STILUL DE ATAȘAMENT EVITANT: persoanelor cu un astfel de atașament le este caracteristică disponibilitatea de a-și menține o aparentă independență și autosuficiență, dând prioritate autonomiei în detrimentul relațiilor intime. Disponibilitatea lor pentru comunicare este minimă, nu au încredere în ceilalți și nici nu acceptă (relațional sau material) să depindă de aceștia. Au reticențe față de relațiile intime stabile, preferând mai degrabă aventurile întâmplătoare. Odată intrate într-o relație, au tendința de a fi distante, inaccesibile, deși partenerii lor își doresc să se apropie. Aparent, din cauza propriilor nesiguranțe și temeri, aceste persoane sunt cele mai predispuse să-și înșele partenerul și se despart frecvent.

Îa acest tip de atașament, coexistă, în paralel, tendința de a se apropia de alte persoane (de celălalt), concomitent cu păstrarea unei distanțe care ar permite ieșirea în orice moment din relație. Preocuparea față de relațiile de cuplu este minimă, iar posibilitatea de a nu fi acceptate (sau respinse) într-o nouă legătură nu reprezintă decât motivația de a se retrage, neimplicându-se cu adevărat. Comunicarea cu partenerul este afectată de tendința de distanțare, marcând din start evoluția oricărei relații. Aceste persoane sunt foarte atente la orice detaliu, delimitându-și bine zona proprie, stabilind limite emoționale și/sau fizice și blocând orice inițiativă a partenerului care pare invazivă sau sugerează tendințe de control.

O altă caracteristică a acestor persoane este emiterea de mesaje contradictorii în timp și o atitudine de superioritate față de foștii sau actualul partener, impunându-și reguli aparent stricte referitoare la relație și situându-se într-o zonă cu convingeri rigide, ce nu permit acceptarea altor păreri, idei, sugestii. Momentele conflictuale sunt abordate majoritar printr-o singură strategie – retragerea fără explicații și fără a accepta discuții ce ar permite elucidarea problemelor reale ale cuplului. Teama și neîncrederea sunt cele care guvernează relațiile pe care persoanele cu un astfel de tip de atașament le stabilesc, fapt ce duce foarte rar la construirea unei legături trainice și de durată, afectând pe termen lung încrederea în propriile forțe.

Studii complexe și multidisciplinare au evidențiat faptul  că atunci când ne atașăm de cineva, formând un cuplu, devenim împreună o unitate fiziologică. Partenerii își interferează și reglează reciproc aspecte de ordin fiziologic și neurovegetativ cum ar fi: tensiunea arterială, ritmul cardiac, ritmul respirației și nivelul hormonilor din sânge. Nu mai suntem entități separate, ci acționăm într-o strânsă interdependență ambivalentă. Din perspectivă biologică, abordarea importanței diferențierii relațiilor dintre adulți în cuplu este mai puțin susținută de studiile făcute până în momentul de față, acestea evidențiind interdependența ca fiind o realitate, un fapt, nu o ipoteză sau o alegere aleatorie.

Relevant în contextul dat este un studiu realizat de James Coan  în colaborare cu Richard Davidson și Hillary Schaefer. Autorii au studiat mecanismele prin care relațiile sociale apropiate și rețelele sociale mai largi reglează reacțiile emoționale, mergând pe utilizarea tehnicii de imagistică prin rezonanță magnetică nucleară funcțională (RMNf), care a permis scanarea creierelor unor femei căsătorite. Pe timpul investigației, era creată o situație stresantă, persoanelor supuse experimentului comunicându-li-se faptul că li se va administra un șoc electric ușor. Drept rezultat al intrării în condiții de stres, se activează hipotalamusul, fenomen ce s-a întâmplat și în experimentul dat. Experimentul se derula în trei etape distincte: (1) femei singure; (2) femei ce erau ținute de mână de o persoană străină; (3) femei ținute de mână de soțul/partenerul lor. În prima situație, starea de așteptare a unui șoc electric și-a făcut efectul luminând zona corespunzătoare hipotalamusului. A doua situație a testat răspunsul la stresul de așteptare a șocului la femeile ținute de mână de o persoană străină. În această etapă, s-a constatat o scădere a intensității luminii în scanarea hipotalamusului prin RMNf. În situația a treia, când femeile-subiecți experimentali au fost ținute de mână de soți, scăderea intensității luminii a fost mult mai accentuată, ceea ce sugerează un impact minim al stresului în condițiile aflării alături a partenerului de cuplu. Studiul a cuprins arii mult mai vaste și complexe de evidențiere a calității relaționării în cuplu, demonstrând că femeile beneficiare ale contactului fizic cu soțul pe timpul experimentului, cu identificări minime de intensitate luminoasă corelată cu stes minim, dețineau și scorurile cele mai mari ale nivelului de satisfacție maritală în cuplu. Cercetarea a venit cu argumente în plus în demonstrarea faptului că două persoane implicate într-o relație intimă de lungă durată își reglează reciproc starea de bine (emoțională și psihologică) și capacitatea de a face față stresului. S-a demonstrat, o dată în plus, că apropierea fizică, alături de disponibilitate, acționează direct asupra răspunsului la stres, influențându-l în sensul diminuării.

Întrebarea firească pe care orice terapeut și-o pune este „Cum reușim să identificăm diferențe majore între noi și partenerii noștri, în condițiile în care mecanismele noastre biologice sunt influențate de ei într-o măsură atât de mare?”.  Răspunsul la această întrebare face obiectul multor studii prezente și viitoare.

  • Sursa: GROZA, A. Ataşamentul. Repere teoretice și aplicații psihoterapeutice, 2021.