Nevoile esențiale pentru dezvoltarea umană, așa cum au fost evidențiate în cercetarea calitativă efectuată de Institutul de Psihoterapie Integrativă (Erskine, 2011), sunt în număr de opt, acestea fiind în esență elemente psihologice care sporesc calitatea vieții și induc dezvoltarea unui simț pozitiv al relației de sine (Erskine și Trautmann, 1996/97). Aceste nevoi relaționale sunt parametri constituenți ai dorinței umane universale pentru o relație intimă și un atașament sigur, incluzând:

1) nevoia de securitate;

2) validare, afirmare și semnificație în cadrul unei relații;

3) acceptarea de către o altă persoană stabilă, de încredere și protectivă;

4) confirmarea experienței personale;

5) autodefinire;

6) impactul asupra celeilalte persoane;

7) inițierea unei relații;

8) exprimarea iubirii necondiționate (Erskine; Moursund & Trautmann, 1999). 

Persoanele cu atașament sigur/securizant nu se tem să depindă de alții sau alții să depindă de ele; consideră că sunt demne de iubire și respect și au încredere în oameni, plecând de la premisa că intențiile acestora sunt bune, în general. Sunt foarte calde, reușind să se apropie rapid de ceilalți și să-și creeze relații intime, fără teama de a fi abandonate sau sufocate. Nu se tem nici de singurătate. 

Ataşamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au în relaţiile cu persoanele de îngrijire. Copiii cu relaţii de ataşament sigur vor profita la maximum de oportunităţile oferite de viaţă, vor fi apreciaţi de colegi, vor avea capacităţi de lider şi abilităţi sociale şi vor fi mai încrezători în sine decât alţi copii. De fapt, ataşamentul securizant asigură posibilitatea de a-şi defini limitele propriei stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menţinerea propriei fiinţe în aceste limite  acceptabile, ceea ce înseamnă a avea „bariere sănătoase” care pot funcţiona ca bază pentru legături sănătoase, pentru o stare de echilibru cu propria persoană şi cu ceilalţi.

Atașamentul securizant, ca stil sau ca strategie obișnuită de interacțiune, a fost corelat în cercetările sistematice cu aproape fiecare indicator pozitiv al sănătății mentale și al stării de bine generale evidențiat de științele sociale (Mikulincer,  M.; Shaver P. R., 2017).  

La nivel individual, acești indicatori includ reziliența în fața stresului, optimismul, stima de sine ridicată, încrederea și curiozitatea, toleranța pentru diferențele dintre oameni, sentimentul de apartenență, abilitatea de a se dezvălui și de a fi asertiv, de a tolera ambiguitatea, de a regla emoțiile dificile, implicarea în metacogniție reflexivă, abilitatea de a înțelege perspective diferite (Jurist și Meehan, 2009). Elementele esențiale ale acestui tablou sunt abilitatea de reglare eficientă a afectului, într-un mod în care se menține echilibrul emoțional, abilitatea de a procesa informația într-un întreg coerent integrat și abilitatea de a menține un sentiment de încredere în sine, care încurajează luarea de decizii. Chiar și confruntat cu situații traumatice, atașamentul securizant pare nu doar să atenueze efectele unei astfel de experiențe, ci și să stimuleze dezvoltarea posttraumatică (Fraley, Fazzari, Bonanno și Dekel, 2006).

La nivel interpersonal, acești indicatori includ capacitatea de a se acorda la ceilalți, o reacție empatică, compasiune, deschidere spre cei care sunt percepuți ca diferiți de propria persoană și o tendință spre acțiune altruistă. Cercetările indică faptul că, atunci când ne putem menține echilibrul emoțional, suntem capabili să detectăm indicii din partea celorlalți care semnalează nevoia lor de sprijin, apoi să le răspundem într-un mod implicit, pe care aceștia îl pot integra și accepta. Atunci când ne simțim în siguranță, atenția noastră este mai concentrată și avem mai multe resurse de oferit celorlalți. Prin contrast, persoanele cu atașament anxios au tendința de a deveni preocupate de gestionarea propriului distres sau de a oferi îngrijire care nu se potrivește cu nevoile celuilalt. Indivizii evitanți își resping propriile nevoi și pe ale celorlalți, exprimând mai puțină empatie și sprijin reciproc. Au tendința de a se distanța de vulnerabilitatea lor a celorlalți. 

Când avem un refugiu și o bază de siguranță în relația cu ceilalți, devenim mai buni în gestionarea diferențelor și a conflictului. O legătură sigură modelează oameni echilibrați și adaptați, care au relații mai bune cu cei apropiați și cu prietenii, fapt care încurajează o sănătate mentală neîntreruptă, o adaptare mai ușoară și o mai bună capacitate de relaționare. În termeni de sănătate mentală, este clar că atașamentul nesecurizant crește vulnerabilitatea față de cele mai obișnuite probleme abordate în terapie, respectiv, depresia și anxietatea. 

Persoanele care au un atașament securizant sunt mai capabile să-și gestioneze  emoțiile perturbatoare, fără frica de a pierde controlul. Ele nu au nevoie să modifice, să blocheze sau să nege aceste emoții, iar în acest fel, le pot folosi adaptativ, pentru a se orienta către lumea lor și pentru a se deplasa către împlinirea nevoilor și obiectivelor lor. Aceste persoane sunt capabile să-și revină mai repede din emoțiile negative, cum ar fi tristețea și furia (Sbarra, 2006).

Susan M. Johnson (2020) consideră că reglarea eficientă a afectului este, mai curând, un proces de mișcare cu și prin emoție, decât intensificarea sau reprimarea ei reactivă și că această capacitate de reglare oferă posibilitatea de a folosi afectul  pentru a oferi o direcție propriei vieți.

Insecuritatea este un factor de risc semnificativ pentru inadaptare. Atașamentele anxios și temător evitant sunt asociate cu vulnerabilitatea la depresie, la diferite forme de stres și la tulburările anxioase, inclusiv tulburarea de stres posttraumatic (TSPT), tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și tulburarea anxioasă generalizată (TAG) (Ein-Dor și Doron, 2015).

Atașamentul anxios pare să îmbrace o pleiadă de forme interpersonale, caracterizate  prin senzația de pierdere, singurătate, abandon și neputință, pe când atașamentul evitant  este asociat cu tipurile de depresie orientate spre performanță, caracterizate prin perfecționism, autocritică și tendința compulsivă de a se baza exclusiv pe sine (Mikulincer și Shaver, 2016). 

Atașamentul nesecurizant este corelat și cu multe tulburări de personalitate, tulburarea bordeline fiind în mod special asociată cu atașamentul anxios extrem, iar tulburarea de personalitate de tip schizoid și evitant – cu atașamentul evitant, de respingere. Lipsa de siguranță a fost conectată și cu tulburările de externalizare, cum ar fi tulburările de comportament la adolescenți și tendințele antisociale și dependențele la adulți (Krueger și Markon, 2011; Landau-Noth, Johnson și Dalgleish, 2011).

În literatura de specialitate există diverse studii care corelează procesele atașamentului de tulburările de tip TSPT. Nivelurile ridicate ale atașamentului nesecurizant au corelat cu simptome grave de TSPT la pacienții ce au suferit intervenții cardiace (Parmigiani și al., 2003), la soldații israelieni veterani și prizonieri de război (Dekel, Solomon, Ginzburg și Neria, 2004; Mikulincer, Ein-Dor, Solomon și Shaver, 2011) și la persoanele abuzate sexual sau fizic în copilărie (Mclean, S., 2016).

Legătura securizantă susțune capacitatea de a întâmpina necunoscutul cu încredere. Modelul bazei securizante este ca un scenariu care creează așteptări de tip „dacă x, atunci y”, ceea ce amplifică dorința de explorare (Feeney, B. C., 2007). 

Autorii Belsky J. (1984), Belsky J. și Barends N. (2002), R. Parke (2004) sunt de părerea că istoria de dezvoltare a părinților și resursele lor personale influențează calitatea creșterii copilului și dezvoltarea lui la maturitate (Călușaru, M. A., p. 8). Odată cu creșterea, copilul simte nevoia de independență și ea se conturează în funcție de comportamentul de atașament. Curajul copilului de a descoperi lucruri și obiecte din mediul înconjurător depind de forma de atașament. Copilul cu atașament sigur are curajul să descopere obiecte și să intre în contact cu alte persoane mai departe de mama sau de tatăl său decât copilul cu atașament anxios (Ruppert, F., p.56- 57). 

Încrederea deplină a copilului față de îngrijitor formează sentimentul de securitate dependentă. Disponibilitatea părinților de a accepta și a susține copilul în explorarea mediului înconjurător, în luarea de decizii și în asumarea de riscuri dezvoltă un sentiment de încredere în propria persoană – securitatea independentă. Teoria securității lui Blatz a stat la baza teoriei atașamentului dezvoltate ulterior de Mary Ainsworth. 

Sentimentul securității persoanei începe de la legătură emoțională care se formează între mamă și copil de la naștere și se menține pe parcursul vieții. În faza  copilăriei precoce, sentimentul securității psihologice depinde de forma atașamentului mamei/adultului de referință față de copil. 

Bowlby  afirmă că pentru dezvoltarea propriului potențial, copilul are nevoie chiar de la naștere de prezența afectivă a unei persoane, de regulă mama, care, în mod ideal, oferă siguranță și încredere  (Bowlby, J. , p. 262). 

Ulterior, la o vârstă mai mare de 3 ani, funcționarea bună a personalității este bazată pe formarea de legături emoționale cu alte persoanele, pe explorarea mediului înconjurător și pe jocul pentru copii Bowlby. J., p.196-197].

În studiile sale asupra dezvoltării copiilor, Bretherton (2002) atestă constanța tiparelor de atașament părinți-copil chiar și în relațiile copilului cu alte persoane decât părinții (apud, Rusu, A; Mureșan, V., 2014 p. 58).

Karin Grossman (2002), în baza unui studiu longitudinal, a descoperit că o combinare a resurselor personale ale mamelor și taților, pentru formarea unei baze solide de siguranță, permitea copiilor să exploreze mediul, să simtă valorizarea propriului potențial. Pentru copil este important să simtă o atitudine adecvat incitantă și sensibilă dovedită de tați în timpul jocului interactiv  (Bowlby, J., p. 10-11)

Studiile apărute mai recent susţin că un copil poate forma legături la fel de importante cu mai multe persoane (numite ataşamente multiple), dacă acestea răspund nevoilor sale (Aldgate, J., p. 67].

Ruppert Franz (2012) afirmă că  toate „complicațiile simbiotice”, comportamentele adictive, anxioase sau chiar schizofrenice sunt consecințe ale lipsei de iubire, de siguranță, de protecție și de căldură din partea mamei sau a persoanelor de referință în timpul copilăriei.

La vârsta preadolescentă, relațiile de atașament între părinte și copil fluctuează în funcție de modul de influențare din partea colegilor, semenilor sau a  altor persoane de referință din mediul social (S. Trinke și K. Bartholomew (1997); W. Friedlmeier și Granqvist, (2006), R. Wilkinson și K. Pickett (2010), precum și în funcție de varietatea de comportamente manifestate de persoană (Crosswhite și Kerpelman (2009).

Bowlby afirmă că relațiile de atașament, trăite în timpul vieții, față de  persoana care ne-a crescut, duc la formarea unui sentiment de sine. Prezența unor relații sigure, pline de iubire sau a celor de neglijență are o semnificație profundă pentru formarea percepției noastre idealizate asupra altor persoane  (Bejenaru, O., 2016).

Johnson Susan M. (2020) descrie că senzațiile noastre de conectare cu ceilalți formează echilibrul și reglarea emoțională pentru construirea unor universuri coerente și adaptative. O persoană adultă flexibilă cu sine însăși și cu ceilalți încurajează legături bazate pe siguranță și construiește senzația de competență.

Comportamentul de atașament la persoanele adulte este evident în situațiile de criză existențială pe care le traversează un adult. Funcția biologică a atașamentului este de a proteja și a asigura supraviețuirea unei ființe. Persoana care oferă apropiere preferențială, dezinteresată și inconștientă manifestată prin sensibilitate, disponibilitate față de problemele adultului îi oferă acestuia securitate și încredere (Bejenaru, O., 2016).

Apropierea persoanei adulte de figura de atașament este un „refugiu sigur” în situațiile de insecuritate, în perioadele de primejdie, în situațiile de stres, de anxietate, de oboseală sau de boală, după cum descriu Trinke J. Shanna K. Bartholomew (1995), care au studiat atașamentul la vârsta adultă tânără. Maturii resimt nevoia unei apropieri de figura de ataşament a persoanei cu care au format o legătură emoțională puternică și cu care construiesc o „bază sigură”, „cu conotație pozitivă sau negativă”.  Această apropiere le permite să se aventureze independent în activitatea zilnică (Trinke, Bartholomew,  1995)

Nevoia de atașament a unei persoane adulte este o dorință sănătoasă pentru construirea mecanismelor de adaptare. Crearea noilor experiențe emoționale și relaționale, construirea de relații  intime bazate pe siguranță au loc dacă se accesează și se reprocesează experiențele emoționale anterioare. 

Maydeless O. (1991) descrie tiparele comportamentale față de partener în relația de cuplu: tipul de comportamentul securizant – relația de cuplu va semnifica fericire, încredere, prietenie, toleranță față de celălalt și acceptarea lui; comportamentul insecurizant evitant este mai puțin fericit – partenerii manifestă mai puțină încredere unul în celălalt și în dragoste. De obicei, fiecare dintre parteneri este prietenos și tolerant față de celălalt, se îndrăgostesc greu și au o teamă față de apropiere prea mare cu partenerul; în tipul de comportament insecurizant ambivalent, partenerul se îndrăgostește cu greu și are o teamă față de apropierea mai mare față de partener [apud 53, p.66].

Waters E., Merrick S., Treboux D., Crowell J. & Albersheim L. (2000) sunt de părerea că atașamentul pe parcursul vieții nu suferă schimbări la aproximativ 70-80%  dintre persoane, pe când Johnson (2020) afirmă că acesta poate suferi schimbări pe măsura traversării de noi experiențe, ce induc revizuirea modelelor cognitive de atașament și a strategiilor de reglare emoțională. 

Traumele de atașament au consecințe de lungă durată, care pot fi transmise între generații.